GEORGE FRIEDMAN DESPRE ISRAEL

Notițe de lectură despre strategia politică a SUA aferentă Israelului, descrise de George Friedman în “Următorul deceniu: de unde venim … și încotro ne îndreptăm” (2011): Capitolul 6.

Statele Unite au recunoscut independenţa Israelului în 1948, dar cele două ţări nu au fost aliate în nici un sens al cuvântului. În timp ce SUA au recunoscut întotdeauna dreptul Israelului de a exista, acest lucru nu a constituit niciodată subiect cu adevărat important în politica Statelor Unite. În 1948, atunci când Israelul a devenit realitate, interesul american principal era limitarea influenţei Uniunii Sovietice, iar atenţia Americii se concentra în primul rând asupra Turciei şi a Greciei.

Problema strategică a Israelului consta în faptul că necesităţile sale de securitate naţională depăşeau întotdeauna propria bază industrială şi militară. Cu alte cuvinte, având în vedere ameninţările din partea Egiptului şi Siriei, şi posibil şi a Iordaniei, ca să nu mai vorbim despre Uniunea Sovietică, nu putea produce armele de care avea nevoie pentru a se apăra. Pentru a asigura o sursă stabilă de armament, avea nevoie de un protector străin important.

Primul protector al Israelului a fost Uniunea Sovietică, aceasta privind Israelul ca pe o putere antibritanică cu care s-ar fi putut alia. URSS furniza arme Israelului prin intermediul Cehoslovaciei, dar această relaţie s-a degradat în scurt timp. Apoi Franţa, care încă purta lupte în Algeria, i-a înlocuit pe sovietici în rolul de binefăcător al Israelului. Ţările arabe îi sprijineau pe rebelii algerieni, astfel că era în interesul Franţei să aibă un Israel puternic alături. Aşa că francezii au oferit Israelului avioane, tancuri şi tehnologia de bază pentru producerea propriilor arme nucleare.[…]

Odată ce Egiptul şi Siria s-au raliat URSS, înarmarea Israelului a devenit o soluţie ieftină pentru ţinerea în frâu a forţelor egiptene şi siriene, obligându-i în acelaşi timp pe sovietici să treacă în defensivă în acele ţări. Această mişcare a asigurat Marea Mediterană pentru Statele Unite şi a ridicat din presiunea asupra Turciei. În acest punct, din motive strategice, şi nu morale, SUA au început să trimită masiv ajutoare în Israel. […]

Stategia americană a funcţionat. Egiptenii i-au alungat pe sovietici în 1973 şi au semnat un tratat de pace cu Israelul în 1978. În timp ce sirienii au rămas prosovietici, alungarea forţelor sovietice din Egipt a scăzut ameninţarea sovietică asupra Mării Mediterane. Cu toate acestea, o altă ameninţare se ivise între timp: terorismul palestinian. […]

În ceea ce priveşte problema morală a drepturilor israelienilor şi palestinienilor, istoria este marcată de haos. Afirmaţia că evreii nu au nici un drept în Palestina poate fi argumentată numai dacă eşti pregătit să susţii că europenii nu au nici un drept în America sau în Australia.

În acelaşi timp, există o diferenţă evidentă între dreptul Israelului de a exista şi dreptul Israelului de a ocupa teritoriul unui mare număr de palestinieni care nu doresc acest lucru.

Pe de altă parte, cum poţi cere Israelului să cedeze controlul atunci când un mare număr de palestinieni nu recunosc dreptul Israelului de a exista. Disputa morală devine ameţitoare şi nu poate reprezenta un fundament pentru politica externă a nici uneia dintre părţi.

Ideea ca americanii să sprijine Israelul pentru că sprijină democraţia, în general, reprezintă un argument mult mai persuasiv, dar chiar şi acesta trebuie trecut prin sita interesului naţional. Şi trebuie ţinut minte că Statele Unite au fost cel puţin inconsecvente în aplicarea acestui principiu.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s