Personalități despre criză: Ion Iliescu

Ion Iliescu

Ion Iliescu

Fostul preşedinte al României Ion Iliescu realizează o paralelă a două procese majore, petrecute la distanţă de 20 de ani, procese cu implicaţii generale, de fond, în istoria lumii contemporane: prăbuşirea sistemului comunist şi criza economică.

FRAGMENTE

De la post comunism la post capitalism: Sfidările secolului 21

Printr-o stranie coincidenţă, anul acesta, când se împlinesc  două decenii de la prăbuşirea sistemului comunist (de fapt, a unui sistem ce poate fi definit mai corect drept unul al capitalismului de stat, cu ambalaj politic fals socialist), omenirea traversează una dintre cele mai grave şi mai periculoase crize economice din istoria sa modernă, criză care va genera, indiscutabil, o serie de mutaţii importante în plan social şi politic, ample mişcări în balanţa de putere la nivel global. Este o criză care ne va obliga să reevaluăm modul în care gândim economia, în care ne raportăm la ea, la procesele care o determină, la stat şi la piaţă, la democraţie, ca sistem politic.
1. Prăbuşirea sistemului comunist, care s-a declanşat în cursul anilor 80 ai secolului 20, şi s-a finalizat în 1989, a avut mai multe cauze, atât de natură politică, dar şi, sau mai ales, de natură economică şi socială.

În esenţă, în plan politic, sistemul s-a compromis, pentru că, în locul promisiunilor pentru o democraţie de tip superior, de esenţă populară, participativă, în care suprastructura politică a statului să se afle sub control popular, am asistat la instaurarea unor regimuri totalitare, în care suprastructura politică, reprezentată de partide unice, deţinea monopolul asupra puterii politice în stat, şi-a asigurat controlul total asupra societăţii, recurgând la măsuri extreme de coerciţie, mergând până la crime de stat.
În al doilea rând, în plan economic, cea mai mare eroare a fost ignorarea pieţei şi substituirea ei cu acţiunea arbitrară, subiectivă, a statului ca unic gestionar al economiei, cu un sistem greoi, birocratic, de planificare unică şi de administrare a economiei, ceea ce a dus la rezultate catastrofale în ce priveşte eficienţa, mai ales în condiţiile unei dinamici fără precedent a progresului tehnologic care a dominat şi a determinat dezvoltarea economică în a doua jumătate a secolului XX.

În aceste condiţii, s-a dovedit că sistemele rigide, ierarhice, piramidale, sunt ineficiente, incapabile să se adapteze la schimbările radicale, rapide, din mediul economic şi social. Asemenea sisteme au fost viabile în stadii incipiente ale civilizaţiei, când ritmul dezvoltării şi al schimbării era lent. Ele sunt, de asemenea, valabile pentru anumite subsisteme (spre exemplu, în Armată). Dar, în condiţiile unei economii dinamice, specifică  sfârşitului de secol XX, aceste sisteme economice de tip mecanic s-au dovedit retrograde, s-au auto-blocat. În schimb, sistemul economiei de piaţă constituie un sistem cibernetic, de relaţii tip reţea, cu o mai mare flexibilitate şi capacitate de adaptare la schimbările rapide, accelerate de dinamica dezvoltării tehnologice.

2. După 20 de ani ne aflăm în faţa unui nou proces de mare amplitudine, generat de criza declanşată anul trecut în SUA şi care afectează tot mai puternic întreaga economie mondială. Această criză evidenţiază eşecul unei alte abordări extreme: fetişul pieţei (esenţa teoriilor neo-liberale promovate de şcoala de la Chicago a lui Milton Friedman şi care au inspirat politicile economice promovate de Ronald Reagan şi Margaret Thatcher).

S-au făcut numeroase aprecieri privind esenţa acestei crize şi cauzele ei. Prima reacţie, atât în SUA, cât şi în statele europene, a fost apelul la ajutorul statului (statul atât de mult hulit de exponenţii neoliberalismului şi ai dreptei politice).

Primul care a apelat la această soluţie, a intervenţiei statului, a fost chiar preşedintele Bush jr., adept al liberalismului economic şi al dereglementărilor, care a propus un prim ajutor masiv din partea statului,  măsură consolidată de Obama;  Măsuri similare au luat statele europene (Marea Britanie, Germania, Franţa);

3. Aş puncta câteva aprecieri şi constatări din partea unor experţi recunoscuţi.

A) Joseph Stiglitz (Premiul Nobel pentru economie, fost consilier economic al preşedintelui Clinton, apoi vicepreşedinte al Băncii Mondiale, acum consilier al preşedintelui Obama) inventaria, de curând, patru motive fundamentale care au generat criza economico-financiară:

a. Numirea, în 1987, a lui Alan Greenspan în funcţia de preşedinte al Rezervei Federale (Banca Centrală a SUA) şi care, la solicitarea preşedintelui Ronald Reagan, a deschis “robinetul” politicii monetare, fără a pune în mişcare cea de a doua funcţie a Băncii Centrale – cea de reglementare-supraveghere. Aceasta a generat două bule financiare: cea din domeniul IT, în anii ’90, şi cea imobiliară, care a explodat după 2007.

b. Promovarea filozofiei dereglementării (fetişul pieţei!).

c. Administraţia Bush jr. a efectuat celebra “reducere a impozitelor pentru cei bogaţi” care, coroborată cu deschiderea robinetului cu bani de către FED, a accentuat tendinţa “traiului pe credit”.(De aceea Bush jr. era încântat de exemplul cotei unice adoptate de România – măsură de dreapta care i-a favorizat pe cei cu venituri mari şi a contribuit la adâncirea polarizării sociale din ţară).

d.  Practicile incomplete ale agenţiilor de rating şi ale societăţilor de audit au permis amplificarea riscurilor în sectorul financiar şi ale companiilor, îngreunând  “nota de plată” pentru contribuabili (un exemplu: pierderi de circa 25% ale participanţilor la sistemul privat de pensii).
Practic, crearea artificială de bani în circulaţie prin amplificarea necontrolată a instrumentelor financiare derivate (menţionate) a oferit suportul pentru acordarea de credite către companii şi populaţie, supradimensionate faţă de fundamentele economice! Stimularea necontrolată a  creditelor a condus la crearea bulei imobiliare; în prezent se formează altă bulă, în domeniul cărţilor de credit.
În concluzie: lăcomia investitorilor, în dorinţa obţinerii de profituri tot mai mari cu capitaluri constituite din bani proprii tot mai puţini a creat criza financiară şi apoi economică în SUA, care s-a extins, datorită globalizării, în întreaga lume.

B) Despre dimensiunea crizei financiare vorbeşte şi Jacques Attali, care consideră că sistemul bancar mondial este falit. El dă câteva cifre semnificative:
– ansamblul activelor toxice în lume reprezintă 14000 miliarde de dolari, din care 3800 fără valoare (1/2 în SUA; ½ în Europa);
– totalul creditelor bancare la nivel mondial: 80000 miliarde de dolari (ceea ce ar apărea acoperitor);
– fondurile proprii ale băncilor însumează doar 2000 miliarde de dolari!
Această amplificare a circulaţiei unor valori virtuale, fără acoperire în economia reală şi în suportul financiar al băncilor (şi altor sisteme de credite) seamănă cu mecanismul bine cunoscut al unor jocuri piramidale.

C) Sociologul american, Immanuel Wallerstein, este convins că actuala criză nu este una obişnuită. Prin efectele ei, se poate afirma că e chiar mai severă decât cea din anii 1929-1933 (care a dus, în ultimă instanţă, la al doilea război mondial). El consideră că este criza de final a sistemului capitalist, care a dominat istoria civilizaţiei umane în ultimii 500 de ani şi care va deschide o nouă etapă în evoluţia societăţii, numită generic post-capitalistă (care se va contura, probabil, în următoarele 4-5 decenii).
Lumea post-capitalistă nu va consfinţi însă dispariţia pieţei. Piaţa a existat cu mult înainte de apariţia capitalismului şi îi va supravieţui. De asemenea, nu poate fi vorba de substituirea ei de către stat (experimentul “socialismului de stat” s-a compromis definitiv).
Modelul economic al viitorului trebuie căutat undeva la mijloc, între cele două extreme: planificarea hipercentralizată şi piaţa total dereglementată.

E) Raportul anual al World Watch Institut pe 2008 include, de asemenea, câteva concluzii interesante. “Lumea este diferită, din punct de vedere fizic şi filozofic, de cea cunoscută de Adam Smith, David Ricardo şi alţi economişti din trecut – ceea ce face ca economia convenţională să devină nefuncţională pentru secolul XXI. Toate dimensiunile activităţii economice s-au schimbat atât de mult, în ultimii 20 de ani, încât ele semnalează finalul unei ere economice şi nevoia adaptării la noile condiţii istorice” (se poate constata similitudinea abordării cu cea a lui Wallerstein).

Aceste circumstanţe impun reconsiderarea unor noţiuni economice fundamentale:
1. Odată cu Revoluţia Industrială – fabricile, maşinile, capitalul financiar şi alte forme de capital creat au înlocuit pământul, ca principal factor al producerii de bogăţie. Fabricile şi capitalul financiar rămân importante, dar sărăcia de resurse a modificat viziunea asupra importanţei “capitalului natural” în viaţa economică.

2. Un principiu consacrat consideră creşterea ca fiind principalul scop al unei economii. Fără a contesta importanţa ei, însă, creşterea nu este întotdeauna în concordanţă cu dezvoltarea. Creşterea de circa cinci ori a produsului mondial global per capita, în perioada 1900-2000, a fost însoţită de mari degradări ale mediului şi a coincis cu o stridentă persistenţă a sărăciei de masă.

3. A treia axiomă a gândirii economice convenţionale este că piaţa este totdeauna superioară cheltuielilor şi politicilor guvernamentale, ca instrument economic. Piaţa stimulează producţia de bunuri în cantităţi tot mai mari. Dar nu întotdeauna ele au valoare socială, iar piaţa joacă un rol mai puţin important în promovarea serviciilor publice. În acelaşi timp, definiţia eficienţei conţine în sine acceptarea inegalităţilor. “În economie, eficienţa înseamnă alocarea oricărei resurse la cel mai înalt nivel de valoare de întrebuinţare, unde valoarea este definită în special prin putere de cumpărare; ori, o piaţă lucrează eficient când bogatul îşi însuşeşte cât mai mult din ceea ce doreşte, în timp ce săracul – doar atât cât poate să plătească”. Piaţa, deci, face puţin pentru a asigura o justă distribuţie a bunurilor.

4.  Oamenii diferă ei înşişi fundamental de “omul economic” avut în vedere de vechii economişti. “Mâna invizibilă” – menţionată de Adam Smith conducea acţiunile individuale spre rezultate colective pozitive. A fost o idee importantă; dar ea a subestimat importanţa egală a dimensiunii comunitare a societăţii umane. Oamenii sunt motivaţi nu doar de interese personale, ci şi de dorinţa de a participa în comunitate, cu muncă voluntară sau ca răspuns la dezastre locale sau naţionale.

Autorii prezintă 7 mari idei privind reforma conceptuală în economie, pentru a o îndrepta spre o direcţie sustenabilă:

1. Adaptarea economiei la dimensiunile permise de ecosistem.

2. Trecerea de la creştere la dezvoltare. Dezvoltarea înseamnă îmbunătăţirea bunăstării oamenilor. Aceasta poate presupune creştere, dar nu se rezumă la aceasta. Îmbunătăţirea bunăstării înseamnă, înainte de toate, îmbunătăţirea vieţii celor săraci. Bunăstarea îi vizează şi pe cei bogaţi, în sensul că, de la un anumit punct, bogăţia nu duce la creşterea fericirii. “Când creşterea economică nu mai face oamenii fericiţi, aceasta înseamnă că ea devine autodistructivă”. A promova bunăstarea înseamnă, înainte de toate, creşterea nivelului educaţional, reducerea sărăciei, concomitent cu prezervarea mediului ambiant al ţării şi tradiţiile culturale.

3. Preţurile  să reflecte realitatea ecologică.

4. Luarea în calcul a contribuţiei factorilor naturali.

5. Folosirea principiului precauţional : “mai bine să previi, decât să plângi” (în 1991, Tratatul de la Maastricht adoptat de UE constituie un principiu orientativ pentru politica în domeniul mediului).

6. Revitalizarea managementului comunitar. Contrapunerea proprietăţii private controlului guvernamental este fără sens. Privatizarea nu este o garanţie împotriva managementului prost sau a abuzului, lucru demonstrat cu prisosinţă în ultimul an de managementul la vârf din sistemul financiar-bancar, care a generat pierderi de mii de miliarde de dolari. În plus, există resurse vitale, accesibile tuturor (atmosferă, cursuri de apă şi acvifere, pescuit oceanic etc.), ca şi proprietatea intelectuală care impun o abordare diferită.

7. Aprecierea femeilor. Un raport ONU din 1994 menţiona că “oamenii cei mai săraci sunt femeile, iar cele mai multe femei sunt sărace”.
Pentru noi, ca ţară, sunt esenţiale soluţiile atât pentru problemele pe termen scurt, privind ieşirea din criză şi relansarea economică, cât şi cele pe termen mediu şi lung, privind dezvoltarea durabilă a ţării, folosirea cadrului oferit de integrarea europeană, asigurarea compatibilizării şi competitivităţii economiei româneşti, convergenţa cu UE, inclusiv pregătirea temeinică pentru adoptarea euro şi reducerea decalajelor istorice faţă de ţările dezvoltate – obiectiv strategic major pentru câteva generaţii.
Pentru aceasta sunt necesare atât convergenţa eforturilor forţelor politice, ale factorilor de decizie din stat, ale agenţilor economici, ale celor din cercetarea economică şi nu numai, cât şi dezvoltarea creativităţii şi abordarea calificată, profesionistă, a tuturor deciziilor şi a acţiunilor practice. Este nevoia acută de promovare a unor dialoguri active între toţi factorii interesaţi. Este păcat că dialogul a fost tot mai puţin folosit în ultimii ani. În condiţii mai dificile, din anii ’90, am realizat un cadru mai activ, atât de dialog al forţelor politice, cât şi de conlucrare a factorilor de decizie şi a cercetării academice şi universitare, ca şi a reprezentanţilor societăţii civile în abordarea şi elaborarea unor proiecte cu caracter strategic (strategia tranziţiei spre economia de piaţă; strategia integrării în UE – etapa Snagov; strategia dezvoltării durabile – România 2025).

Acum, cu atât mai mult se impune realizarea unui asemenea cadru de abordare unitară a problemelor economice şi sociale, care să unească oamenii cei mai calificaţi pentru a da răspunsurile necesare şi adecvate sfidărilor acestui început de secol în România. Avem nevoie de un proiect de perspectivă, pe termen mediu şi lung, care să devină cauza nu numai a generaţiei actuale, ci şi a celor care vin.

————————————————–

Jurnalul Național
http://www.jurnalul.ro/stire-special/ion-iliescu-pe-firul-celei-mai-periculoase-crize-economice-505532.html

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s